In dimineata aceea de aprilie, in Dwarsgracht mirosea a iarba proaspat taiata. Cand am deschis usa casutei noastre inchiriate de la Willem, ne-a intampinat un cer senin cu doar cativa nori albi si pufosi. Nimic amenintator pentru plimbarea pe doua roti, planificata de ceva vreme. Ana m-a apucat de mana. Cu pasi mici si rapizi, a traversat podetul de lemn, scartaitor. Parca stia ca de cealalta parte a canalului o asteapta o surpriza.
Prietenul lui Willem, care statea la cateva case departare, avea o pensiune si multe biciclete de inchiriat. Am intrat cu el in hambarul prafuit in care le tinea. Ne-a spus sa ne alegem doua. Vazandu-ne incurcati, ne-a masurat din cap pana in picioare dupa care ne-a ales el bicicletele potrivite. Pentru Ana a montat in doi timpi si trei miscari un scaun de bebe pe ghidon. Mi-a zis ca o sa-mi fie mai simplu sa o am in fata, iar pentru ea o sa fie mai distractiv. Am dat din cap, absenta. Nu scaunul ei pe ghidon ma ingrijora, ci bicicleta uriasa care parea sa cantareasca o tona. Plus faptul ca atunci cand stateam pe sa, abia daca atingeam pamantul cu varfurile picioarelor.
Ana s-a facut comoda in scaunul ei accesorizat cu un ghidon in miniatura. Nu i-a convenit casca. Imi tot arata parul, cu fruntea incruntata. Parca incerca sa-mi spuna ca-i turteste carliontii. S-a resemnat cu prezenta ei imediat ce-am inceput sa imping bicicleta. Am iesit din curtea omului mergand pe langa ea. Nu voiam sa ma fac de ras, in caz ca nu reuseam sa pornesc calare pe un asemenea mamut.
L-am rugat pe Bogdan sa tina de spatele bicicletei cand pornesc, in caz ca ma dezechilibrez sa nu cad cu tot cu Ana. Mi-am potrivit pedala dreapta in pozitia optima, am apasat puternic cu piciorul pe ea si cand sa o iau din loc, bebe s-a miscat, m-a luat prin surprindere si bicicleta s-a dus intr-o parte. Damn! A doua incercare, de data asta cu mult mai putina incredere si genunchii usor tremurand, a fost incununata de succes si de-un chiot de bucurie din partea Anei.
Cu vantul zburatacindu-i carliontii ramasi pe-afara, imi arata cu degetul ba o rata salbatica, ba un miel, ba niste magarusi. “O-o-o” zicea, tuguindu-si buzele, dupa care zambea cu toti dintii. Eu inca eram incordata ca un arc. Pista de biciclete era ferita de masini, insa avea o portiune inclinata si cateva poduri care-mi puneau probleme. De fiecare data ma dadeam jos, mergeam in stanga bicicletei, dupa care ma urcam la loc. Dupa a treia pornire, am prins mai multa siguranta si n-am mai apelat la Bogdan. Am constatat ca daca merg relaxata, ma simt ca pe canapea. Trebuie sa fi fost cea mai moale sa pe care am stat pana acum. Iar sub sa, era un soi de suspensie care amortiza aproape perfect micile denivelari de pe pista.
Mergeam deja de vreun kilometru fara oprire, cand o vad pe Ana ca-si sprijina capul de bratul meu. Doua minute mai tarziu, avea ochii inchisi, iar capul ii alunecase pe mana mea. Sfor, sfor, sfor. La asta nu ma asteptam! Constransi de imprejurari, dar si de stomacul ghioraind pe care-l ignorasem pana acum, ne-am oprit la primul restaurant – Hollands Venetie.
Pe terasa lui am descoperit ca supa de rosii olandeza nu e ca supa noastra. Are mai degraba gust de ketchup concentrat si contine galuste de carne. In schimb, branza de capra la cuptor, cu dulceata, nuci si salata, a fost delicioasa. Nici pestele lui Bogdan cu sos bechamel n-a fost rau. Cand s-a trezit, bebe a vrut sa guste cate putin din fiecare. La final s-a declarat multumita si pregatita sa o ia de la capat.
Dupa inca zece minute de mers cu bicicleta am vazut primele case din Giethoorn, o asezare intemeiata pe la 1200 de niste fugari veniti de pe malul Mediteranei. Lor li s-au alaturat oameni din regiune, atrasi de locurile de munca in exploatarea de turba. Canalele care despart casele din Giethoorn au fost construite tocmai pentru a transporta usor turba, cu barca. Cele peste 130 de poduri de lemn care s-au pastrat pana in ziua de azi au fost proiectate astfel incat sa lase loc unei barci incarcate sa treaca pe sub ele.
Ma uitam in jur si nu-mi venea sa cred. Ce fugari? Ce exploatare? Satucul parea desprins din povestile cu Hansel si Gretel. Casele de lemn, unele imbracate in iedera, altele cu obloane rosii, altele simple si cochete, erau conectate prin poduri micute. Un barbat pe la vreo 50 de ani, impingea o barca cu ajutorul unor vasle-catalige. Alti cativa turisti treceau pe langa el in barci cu motor.
Ne-am plimbat pe aleile din Giethoorn, parcurgand satul de la un cap la altul cu bicicleta la brat. Acolo nu exista strazi, masinile n-au acces, iar multimea de turisti se misca in acelasi ritm – cate trei pe-o palma de pamant. Ana n-a parut deranjata. Noi, in schimb, eram storsi de energie dupa jumatate de ora de facut slalom cu mamuto-bicicleta printre oameni.
La intoarcere, nici n-am simtit cand au trecut cei patru kilometri care ne desparteau de casa. Eram mult mai relaxata. Aveam o singura grija. De fapt doua. Sa o conving pe Ana sa nu ma mai muste de degete in timp ce pedalez si ne bucuram impreuna de intinderile verzi, presarata cu canale albastre, in prag de apus.
Cum ajungi in Giethoorn
Satul e situat in regiunea Overijssel din estul Olandei. E la 95 de kilometri de Amsterdam. Cu o masina inchiriata se ajunge cam intr-o ora jumatate. Altfel, poti merge cu trenul pana la Steenwijk, iar de acolo iei autobuzul 249.
Unde poti sa stai
Sunt hoteluri in zona, inclusiv in Giethoorn. Noi am ales sa inchiriem o casuta de pe airbnb.com, intr-un satuc mult mai linistit, ferit din calea turistilor.
De unde inchiriezi barci/biciclete
Exista mai multe centre de inchiriat barci in Giethoorn. Noi, in aprilie, n-am avut probleme in a gasi o barca disponibila. Inteleg, totusi, ca vara trebuie sa ajungi in sat la prima ora ca sa pui mana pe una. Gasesti aici mai multe informatii despre rute si preturi.
Biciclete se pot inchiria de la intrarea in sat, insa sunt utile mai mult pentru a explora regiunea si mai putin pentru a strabate Giethoornul aglomerat mai tot timpul.