A inceput sezonul iesirilor de weekend, prin tara. Ma bucur enorm de vremea buna si de libertatea de miscare pe care o avem la final de saptamana. Insa, de fiecare data cand ma gandesc ca plecam prin imprejurimi, am o strangere de stomac. Ana a crescut si e amatoare de joaca. Asta ne pune pe noi in situatia de a interactiona mai mult ca de obicei cu parintii partenerilor ei de joaca. Toate bune si frumoase, insa din cand in cand, mai des decat am vrea, asistam la franturi de discutii parinte-copil care ar putea sa fie gestionate mult mai bine.

Stai cuminte sau te dau jos din masina! sau Daca nu te potolesti, mami te lasa aici!

Inteleg perfect cum un copil te poate scoate din minti. Astia mici au un al saselea simt in a descoperi ce te sacaie cel mai tare si fix pe butoanele alea apasa. Sa-l ameninti ca-l lasi intr-un loc necunoscut pare o solutie foarte la indemana. Te mai descarci si tu putin, se mai potoleste si el de teama ca o sa faci ce zici. Problema e cu teama asta care pe termen lung iti face si ii face o defavoare.

Unu la mana, vede la tine ca obtii ceea ce vrei prin comportament agresiv si intimidare. Si ghici ce?! Peste cativa ani probabil ca cel mic, devenit mai mare si intrat in colectivitate, isi va rezolva problemele prin ce-a invatat de la tine – comportament agresiv si intimidare. Sa vezi atunci convocari de urgenta la gradinita/scoala sau telefoane suparate de la parintii victimelor.

Doi la mana, daca cel mic nu se potoleste, ai incurcat-o. Te pui singur intr-o situatie delicata. Fie iti duci la capat amenintarea (si sa fim seriosi, ce parinte, oricat de enervat, isi lasa copilul in mijlocul drumului?!), fie iti pierzi credibilitatea in fata celui mic.

Cand ne e greu sa ne intelegem cu Ana, in vacante si nu numai, primul lucru pe care-l facem, aproape inconstient, e sa vedem care dintre noi sta mai bine cu rabdarea in momentul ala. Ne intelegem din priviri sau cel foarte nervos paraseste scena si atunci e clar cine-i mai potrivit sa poarte discutia 🙂 Daca intuim de la ce i se trage comportamentul care ne deranjeaza, mai intai ii spunem asta – “Stiu cu ai avut o dimineata incarcata”, “Stiu ca ai fi vrut sa te mai joci putin”, etc. Dupa care ne asumam actiunea declansatoare – “Vreau sa plecam acum ca sa prindem deschis si [locul x]. O sa avem ceva de mers” si incercam sa-i oferim o alternativa – “Cat suntem in masina putem sa ne jucam cu [x lucru]”. Uneori accepta explicatia, alteori nu. Dar trece mult mai usor peste momentele de agitatie.

Vezi? Cand nu esti cuminte, o deranjezi pe fetita!

Ah, cand aud asta de la vecini, fie ei cei de-acasa sau din camera alaturata de hotel, ma fac rosie albastra. De unde stiu ei ce o deranjeaza pe Ana? Si cu ce drept vorbesc in numele ei, de fata cu ea? Daca cei apostrofati in public sunt si mai marisori, deja vad cum o s-o prinda pe cretolina mea la colt sa o smotoceasca pentru ca din cauza ei mami nu le da voie sa se desfasoare in voie.

Ok, esti cu copilul in vacanta si te deranjeaza ca alearga de nebun prin camera de hotel si, eventual, mai tipa si ca apucatul imitand vreun indian vazut pe la desene animate. Nu-i placut, mai ales seara cand esti si tu obosit si ai vrea sa te intinzi sau sa ai parte de putina liniste.

Vezi tu, probabil ca si el e obosit. Sau n-a primit suficienta atentie in timpul zilei si acum incearca sa ti-o atraga in feluri nefericite. Sau inca nu si-a consumat toata energia si incearca sa scape, cum stie el, de ea. Daca mai ai doar un strop mic, mic de putere, s-ar putea sa fie mai eficient s-o investesti in incercarea de a gasi problema reala in loc sa-i zici celui mic de vecinii pe care-i deranjeaza. Sau macar sa-ti asumi in fata lui faptul ca tu esti cel deranjat de comportamentul lui.

Mi s-a intamplat des sa am problema asta cu Ana, sa fie foarte agitata pe final de zi. La ea se manifesta prin chiote, tipete, ras isteric si altele asemenea. Dupa ce respir de trei ori, ii zic ceva de genul: “Ana, poti, te rog, sa vorbesti mai incet? Langa noi dorm niste oameni si mi-e teama ca ar putea sa-i trezeasca discutia noastra. Nu ma simt bine cu ideea de a-i deranja, chiar daca nu dorm.” Si daca nu coboara volumul, o las in pace, dar ii vorbesc calm si in soapta. Pana acum asta n-a prea dat gres.

Ce rusine sa plangi! sau Cum sa plangi?! Ce, esti copil mic?

Plansul asta, bata-l vina, poate sa fie ca un picamar in scalpul unui parinte. Dupa cum ne-au crescut si pe noi parintii, il asociem cu ceva si in 99,99% din cazuri acel ceva e negativ. Putem sa-l vedem ca pe o manifestare a unei slabiciuni, ca pe o forma de manipulare sau ca pe un comportament de copil razgaiat. Si cum se pune cel mic pe plans, ne si activam. Piticul din creierul nostru zice “Nu esti un parinte bun! Uite ce copil razgaiat/slab/manipulator ai crescut!” si ne napustim, panicati, cu remarci rusinoase la adresa micutului caraitor.

In urma cu 20-30 de ani, in copilaria noastra, nu se stia mai nimic despre plans (la nivel stiintific). Acum, e suficient sa citesti cartile Alethei Solter (sau rezumate de pe net) ca sa intelegi ca plansul poate sa fie cel mai bun prieten al copilului. Il ajuta sa-ti comunice ca ceva il deranjeaza si il ajuta sa se descarce atunci cand aduna prea multe frustrari. De ce sa-l faci sa-i fie rusine ca foloseste un instrument asa pretios si, pe termen lung, sa-l determini sa renunte la el (da, la plans ma refer)?

Unde mai pui ca daca accepti plansul copilului ca pe ceva perfect normal, nu mai are cum sa “te manipuleze”.

Stiu ca e greu al naibii sa stai calm langa un copil care se aseaza in fund, in mijlocul drumului si incepe sa planga pentru ca lucrurile nu merg cum vrea el. Ca nu i-ai luat o acadea, ca nu vrei sa-l duci in brate un kilometru cand el are 20 de kile, ca nu l-ai lasat sa rupa flori din Gradina Botanica, motive sunt cate in luna si in stele, iar in calatorii parca se inmultesc. Dar el iti spune ca e suparat, atat de suparat incat nu poate folosi cuvintele sa-si exprime supararea.

E cu atat mai greu cu cat nu esti singur cu copilul in locul respectiv. Nu de putine ori, cand Ana isi manifesta nemultumirea prin plans, treceau pe langa noi oameni care ne aruncau priviri critice sau chiar ne dadeau sfaturi pretioase. Insa am stat langa ea, i-am spus ca stiu ca e suparata pentru ca [x motiv] si ca sunt aici, langa ea, cat simte nevoia sa se descarce.

***

Cred, in continuare, ca suntem cei mai buni parinti pentru copiii nostri. Asta nu inseamna ca trebuie sa ne plafonam, ca putem sa ne culcam pe o ureche. Nu e usor, avem nevoie de mult autocontrol si dorinta de a lucra noi cu limitele noastre. Insa putem sa fim si mai buni, din ce in ce mai buni la capitolul comunicare cu cei mici. Iar pe termen lung asta o sa se vada.

Rabdare si drumuri insorite va doresc!