Zilele trecute am intampinat o problema care m-a pus pe ganduri.

Eram cu domnisoarele, in deplasare. Poposisem intr-un loc cu foarte multe jucarii puse la dispozitie de gazda. Pe langa Ana mai era acolo doar o fetita cam de aceeasi varsta (doi ani si ceva). S-au uitat una la alta, s-au incruntat, s-au certat. Cum punea una mana pe o jucarie, pentru cealalta devenea cea mai frumoasa jucarie din camera, singura pe care o dorea. Eram cu ochii pe Ana sa anticipez daca se trece la “pum pum ataaac”. Atata timp cat se limitau doar la certuri, nu voiam sa intervin. Nici cealalta mama nu s-a bagat. Au ajuns singure la o intelegere doar de ele stiuta. Au dat cearta pe concursuri de alergare, se strigau una pe alta, se ascundeau si faceau bu-baaau.

Fetita a iesit din camera la un moment dat. Ana a inceput sa se joace singura pe langa mine. Cand s-a intors noua ei prietena, era calare pe un calut-centru-de-activitati. Cum a vazut-o pe Ana s-a pus pe plans. A fugit dupa mama ei, tipand ca ea vrea “jucalia”. A adus-o pe mama, de mana, in camera. Mama s-a uitat la Ana calare pe calut si i-a zis fetei: “Si ce vrei de la mine? Daca eu vreau sa ma cert cu mama Anei te trimit pe tine sa te certi cu ea? Ia-ti singura jucaria daca o vrei.”

Fetita s-a oprit din plans. Cu fata inca schimonosita de nemultumire s-a gandit cateva secunde si a trecut la actiune. I-a dat un branci Anei, dezechilibrand-o. N-a fost suficient ca s-o dea jos de pe cal, asa ca a smucit si calul de cateva ori pana cand Ana a cazut in fund, langa el. Fetita l-a insfacat si l-a tras in alt colt al camerei.

Mama ei, care privea scena din usa, i-a zis: “Vezi ca te-ai descurcat?”.

Pret de cateva secunde am ramas blocata. M-a trezit la realitate plansul Anei care venise la mine sa o iau in brate. N-am stiut ce sa-i spun altceva decat “Ai fi vrut sa te joci in continuare cu calul, nu?”. Ea a aprobat. Am intrebat-o daca vrea sa cautam alta jucarie si a dat din cap, inca plangand.

De atunci stau sa ma gandesc cum ar fi trebuit sa reactionez de fapt?

Reactia in oglinda banuiesc ca ar fi fost “Pai ce, mama, tu esti mai fraiera ca ea si o lasi sa-ti ia asa usor jucariile? Recupereaz-o singura.” Sunt curioasa ce-ar fi facut mama respectiva daca Ana ar fi apelat la forta ca sa-si ia calul inapoi. Insa curiozitatea mea o sa astepte mult si bine, caci am tinut cu dintii de principiul:”Ana, cand esti nemultumita de ceva foloseste cuvintele, nu pumnii.”

Alta varianta ar fi fost sa o apar pe Ana si sa-i explic fetei, de fata cu mama ei, ca acum Ana se joaca cu calul si poate sa i-l ceara daca-l vrea. Daca Ana zice ca nu i-l da, va trebui sa aiba rabdare sa se plictiseasca de el. Ca doar asta ii zic si Anei atunci cand sare pe jucariile altor copii. Insa daca Ana se invata ca eu ii sar in aparare tot timpul, ce-o sa faca atunci cand n-o sa fiu de fata si o sa se loveasca de astfel de situatii.

O a treia varianta ar fi fost sa intru in dialog cu mama ei, dar pe bune daca stiu ce as fi putut sa-i spun ca sa nu treaca pe langa ea si sa nu intre intr-o defensiva cu gura mare.

Tot analizand mi-am dat seama ca problema e la mine. Nu stiu sa reactionez la comportamentul agresiv al celor din jur. Daca cineva incepe sa tipe la mine, sa ma jigneasca sau mai stiu eu ce, fac tot posibilul sa ies din situatia respectiva. Nu ripostez, plec pur si simplu. Mi-as dori ca Ana si Ema sa fie mai pregatite sa raspunda intr-un astfel de context si-atunci mi-e clar ca trebuie sa schimb ceva la mine.

Asa ca va intreb pe voi: cum procedati? Sau cum ati fi reactionat in situatia de mai sus?