Nu trece calatorie fara sa ma intreb, fierband in gand, de ce n-am lasat-o pe Ana acasa?! In momente dintr-alea in care am plimbat-o, i-am aratat tot felul de lucruri frumoase, a interactionat cu alti copilasi, a mancat si a motait in masina, dar cu toate astea tipa, plange si nimic nu pare sa o multumeasca.

M-am plimbat un an intreg cu ea, am avut parte de zeci de momente de frustrare ca cele descrise mai sus si abia acum mi-a picat fisa.

Pana mai ieri bodoganeam si ziceam ca-i bebe, ce sa-i faci! Dar ceva in sinea mea imi spunea ca nu asta-i cauza. 90% din timp e cooperanta si destul de rabdatoare, doar n-o apuca toate cele din senin. Si, intr-adevar, exista o problema care mi-a scapat cu desavarsire.
ana_s-1

Credeam ca daca ne plimbam prin locuri noi, daca suntem toti trei si are parte de experiente faine zi de zi e suficient. Insa calatoriile, deocamdata, sunt foarte mult despre noi si foarte putin despre ea. Noi vrem sa vedem locul cutare si sa mancam in restaurantul ala de care am citit pe net. Noi vrem sa simtim briza marii si sa umblam cat e ziua de lunga pe stradute intortocheate. Ea se bucura de alegerile noastre si absoarbe informatii pretioase. Rade strainilor pe strada, arata cu degetelul ferestrele colorate si chiuie dupa fiecare caine intalnit. Intra in hora noastra si isi indreapta si ea atentia catre ce ne-o indreptam noi.

Insa, din cand in cand, tipa, plange si ne anunta ca e timpul sa indreptam reflectoarele asupra ei. Vrea sa fie singura pe scena si sa aiba toata atentia noastra. Vrea timpul ei exclusiv cu mami si cu tati.

Ieri, pe Valea Loarei, mi-a picat fisa. Citisem mai demult ceva de genul asta in contextul rivalitatii intre frati, dar n-am facut legatura pana acum. Tocmai terminasem de vizitat Castelul Chambord si pe masura ce ne apropiam de parcare devenea din ce in ce mai maraita. I-am dat de mancare, dar simptomele n-au disparut. Abia cand am stat in masina si ne-am jucat timp de 20 de minute de-a bau bau si alte alea, abia cand am ras si am tipat, ne-am mangaiat si ne-am trimis pupici s-a linistit. Iar in 5 minute dupa timpul dedicat ei a adormit cu zambetul pe buze.

Ma uitam la ea in timp ce doarme si-mi venea sa o strang in brate si sa-mi cer scuze ca pana acum m-am enervat de fiecare data cand intra in pasa mami-am-nevoie-de-toata-atentia-ta-acum! Nu i-am zis niciodata nimic, dar stiu sigur ca nonverbal am transmis unde negative pe care nu le merita.

Partea buna e ca dincolo de vinovatie, acum ma simt de parca as fi descoperit America. Avand in vedere marea revelatie, cu putina planificare pentru timp dedicat lui bebe si numai lui, miniCalatoriile-n trei vor deveni de doua ori mai relaxate si placute pentru fiecare dintre noi.

Asa ca daca ti se intampla si tie sa te superi pe cel mic pentru ca devine brusc nemultumit si agitat orice i-ai face, incearca sa-ti aduci aminte cand a fost ultima data cand i-ai dedicat intreaga ta atentie. S-ar putea sa ramai surprins de rezultate.