Pentru mine Letea e locul acela magic in care copaci cu scoarta zgrunturoasa rasar din luciul apei, delusoare acoperite cu nisip fin stau sub cerul plin de nori pufosi si liane batrane se imbarliga si creaza un paienjenis bizar care te duce cu gandul la jungle tropicale. Mai e si locul in care mi-au inghetat oscioarele la minus multe grade intr-un ianuarie fabulos sau locul in care am descoperit ca roiurile de tantari infometati trec lejer prin blugi daca zabovesti mai mult de o secunda langa baltile din padure. Insa oricat de magic mi s-a parut, nu m-am gandit sa ajung cu copiii acolo. Parea prea indepartat, prea salbatic. Avea o poezie care nu stiam daca o sa le vorbeasca si domnisoarelor.

Totusi, la inceput de iunie, cand am decis sa ne petrecem un weekend prelungit in Delta Dunarii le-am intrebat daca ar vrea sa vada niste dune de nisip si-o padure cu cai salbatici. Letea era la o ora de mers cu barca de pensiunea la care am stat si parca ar fi fost pacat sa ajungem in zona fara sa o vedem in patru.



Am plecat inarmati cu spray de tantari, ele si cu bratari cu pastile anti-tantari la mana, incaltaminte de drumetie, pantaloni lungi, iar apa am luat de la magazinul din sat, chiar inainte sa ne urcam in camioneta care urma sa ne duca la dune si la padure.

N-au trecut nici cinci minute de mers pe drumul de pamant cu santuri si denivalari ca din spatele masinii au inceput sa se auda chiote de bucurie. Fetele s-au amuzat maxim de felul in care ne “amesteca” bine masina, de cum ni se zvarlea parul ba intr-o parte, ba intr-alta si de dara de praf pe care o lasam in urma noastra.

Dunele de la Letea

Le povestisem ca pentru a ajunge la dunele de nisip, vom trece printr-o padure inundata si ca o sa o traversam pe podete si drumuri inaltate, trecand prin roiuri de tantari. Doar ca realitatea de la fata locului a fost foarte diferita. Nici urma de tantar si nici urma de apa. Nici n-am stiut daca sa ma bucur sau sa-mi para rau. Ele n-au fost deranjate de discrepanta, au alergat de colo colo pe poteca si si-au vazut de stransul crengutelor cazute. Cel care ne-a fost ghid ne-a povestit ca imaginea mea cu copacii care ies din apa s-a dus o data cu perioada secetoasa care tine deja de doi ani.

Pentru ca am avut noroc de-o zi nu foarte torida, nisipul de pe dune era la o temperatura acceptabila si fetele s-au jucat cu el in toate felurile – l-au aruncat in zare, au sapat precum cainii, si-au ingropat picioarele si nu mai voiau sa se dea duse.

Padurea de la Letea

Pana la urma am reusit sa ne intoarcem la masina si sa plecam spre partea aceea a padurii in care se pot vedea stejarii seculari. Pana sa dam de copacii nodurosi, cu crengi groase si coroane impunatoare, ne-am intalnit cu caii salbatici. Erau palcuri – palcuri cat vedeam cu ochii prin frunzis. Mie mi-e putin teama de cai in general, insa ei pareau sa fie mai tematori decat mine. Pe masura ce ne apropiam de ei, se retrageau timid. I-am lasat in mediul lor si ne-am indreptat spre locul care le-a placut fetelor cel mai mult din intreaga excursie – la lianele balanganitoare. GHidul le-a aratat unde pot sa stea ca sa se echilibreze si sa se dea ca in leagan si s-au jucat acolo ca niste Mowgli veritabili 🙂

Bucuroase au fost si cand am dat de un ditamai stejarul rapus de furtuna. Stiau de zilele trecute, cand fusesem la Padurea Caraorman, ca n-au voie sa se urce in copaci chiar daca vad alti turisti facand asta pentru ca ii fac rau copacului, pot rupe cu greutatea lor crengi si nu este ok. Insa fiind vorba de un stejar scos din radacini, pus la pamant de furtuna, s-au prins repede ca se pot catara in voie si-si pot testa echilibrul si dibacia de maimutici.



Cand am ajuns la stejarii seculari ramasi in picioare nu li s-au mai parut asa interesanti. Da, erau mari de nici nu-i puteai cuprinde cu privirea, dar care mai e distractia daca nu te poti catara in ei? 🙂

Intoarcerea

Dupa toata distractia din padure, in hurducaitul masinii pe drumul de intoarcere la barca, au exclamat la unison ca ele vor sa ramana in Letea pentru totdeauna. Dupa care s-au mai gandit putin si-au rectificat: “Hai sa ramanem aici pana trece coroana virus asta!” :))

Trebuie sa recunosc ca m-am bucurat sa aud ca le-a priit mica noastra escapada in Letea. Daca n-am fi avut toate mesele asigurate de pensiunea la care am stat, probabil ca ne-am fi oprit la Tanti Viorica sa mancam un peste proaspat prajit, inecat in mujdei si ne-am fi plimbat agale pe ulitele alb-albastre ale satului. Insa le-am promis fetelor ca o sa revenim si data viitoare o sa facem in asa fel incat sa ne cazam in sat si sa exploram peindelete triunghiul Letea – Sfistofca – Cardon.

Bine de stiut

– Exista o taxa de vizitare a Rezervaţiei Biosfera Delta Dunării (5 ron pentru o zi, 15 ron pentru o saptamana) pe care o puteti achita si online. La intrarea in dunele de la Letea exista casuta unui paznic care ar trebui sa verifice daca aveti permisul de turist si daca nu sa ii achitati lui taxa si sa va emita permisul. Noi cand am ajuns casuta era goala, dar inteleg ca paznicul exista totusi.
– Nisipul de pe dune se incinge foarte tare vara asa ca e recomandat sa nu ajungeti acolo in slapi sau incaltari care permit picioarelor sa intre in contact direct cu nisipul.
– In functie de anotimp si umiditate, drumul prin padure pana la dune poate sa fie pliiiin de tantari agresivi. Am patit-o pe pielea mea acum doi ani. In acest caz prind bine pantaloni lungi si lejeri (nu stransi pe corp) si ceva cu maneca lunga (eu am avut la mine o geaca subtire, anti vant care m-a protejat bine de tantarii hamesiti).